Când poți deduce fiscal o creanță neîncasată?
O creanță comercială neîncasată nu devine automat cheltuială deductibilă doar pentru că a trecut termenul de plată. Codul fiscal permite deducerea ajustărilor pentru depreciere, dar în două paliere distincte, fiecare cu condiții proprii.
Ajustarea de 30% — creanțe vechi, fără insolvență
„Contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor/ajustărilor pentru depreciere, numai în conformitate cu prezentul articol, astfel: [...] c) ajustările pentru deprecierea creanțelor, înregistrate potrivit reglementărilor contabile aplicabile, reprezentând sume datorate de clienții interni și externi pentru produse, semifabricate, materiale, mărfuri vândute, lucrări executate și servicii prestate, în limita unui procent de 30% din valoarea acestor ajustări, [...] dacă creanțele îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: 1. sunt neîncasate într-o perioadă ce depășește 270 de zile de la data scadenței;" — Legea 227/2015 (Codul fiscal), art. 26 alin. (1) lit. c) (sursă: anaf_surse/cod_fiscal_227_2015_consolidat.txt)
Condiția de vechime (peste 270 de zile de la scadență) e cea mai vizibilă, dar nu e singura — legea cere îndeplinirea cumulativă a trei condiții: pe lângă cele 270 de zile (pct. 1), creanța nu trebuie să fie garantată de altă persoană (pct. 2), iar debitorul nu trebuie să fie persoană afiliată contribuabilului (pct. 3). Dacă oricare din ultimele două lipsește — de exemplu creanța e garantată printr-o scrisoare de garanție bancară, sau debitorul e o firmă afiliată — ajustarea nu e deductibilă nici măcar în limita de 30%, oricât de veche ar fi creanța. Ajustarea contabilă pentru depreciere se poate constitui pentru toată valoarea creanței, dar fiscal e deductibilă doar în limita a 30% din valoarea acelei ajustări — restul de 70% rămâne, pentru moment, cheltuială nedeductibilă (cu posibilitatea de a deveni deductibilă ulterior, dacă situația creanței evoluează spre un caz de deducere integrală).
Ajustarea de 100% — debitor în faliment sau insolvență
„ajustările pentru deprecierea creanțelor înregistrate potrivit reglementărilor contabile aplicabile, în limita unui procent de 100% din valoarea creanțelor, [...] dacă creanțele îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: 1. sunt deținute la o persoană juridică asupra căreia este declarată procedura de deschidere a falimentului, pe baza hotărârii judecătorești prin care se atestă această situație, sau la o persoană fizică asupra căreia este deschisă procedura de insolvență [...]" — Legea 227/2015 (Codul fiscal), art. 26 alin. (1) lit. j) (sursă: anaf_surse/cod_fiscal_227_2015_consolidat.txt)
Aici pragul de vechime (270 de zile) nu mai contează — ce contează e statutul juridic al debitorului, confirmat printr-o hotărâre judecătorească de deschidere a procedurii de faliment sau insolvență. Ca și la ajustarea de 30%, condiția de faliment/insolvență (pct. 1) nu e singură — se cumulează, la fel, cu condițiile ca respectiva creanță să nu fie garantată de altă persoană (pct. 2) și debitorul să nu fie persoană afiliată contribuabilului (pct. 3). Dacă toate cele trei sunt îndeplinite, ajustarea e deductibilă integral (100%), nu doar în proporție de 30%.
Ce înseamnă practic diferența
- Creanță comercială obișnuită, întârziată peste 270 de zile, debitor solvent dar care nu plătește → deducere limitată la 30% din ajustare.
- Creanță la un debitor cu procedură de faliment/insolvență deschisă printr-o hotărâre judecătorească → deducere integrală, 100%, indiferent de vechimea creanței.
Ambele situații cer, ca punct de plecare, înregistrarea contabilă a ajustării pentru depreciere potrivit reglementărilor contabile aplicabile — fără această înregistrare contabilă, nu există bază pentru deducerea fiscală.
Ce se greșește în practică
- Se deduce integral (100%) o ajustare pentru o creanță pur și simplu veche, fără hotărâre judecătorească de deschidere a falimentului/insolvenței debitorului — condiția pct. 1 de la lit. j) e strict juridică, nu o simplă apreciere că debitorul „nu mai plătește".
- Se calculează cei 270 de zile de la data facturii, nu de la data scadenței — legea leagă termenul de scadență, nu de emiterea facturii.
- Se omite înregistrarea contabilă a ajustării pentru depreciere, deducându-se direct valoarea creanței ca o cheltuială oarecare — fără ajustarea contabilă corespunzătoare, deducerea fiscală nu are temei.