Diferența dintre inventarul permanent și inventarul intermitent
Cele două metode răspund la aceeași întrebare — cum se ține evidența stocurilor — dar cu logici opuse: una urmărește fiecare mișcare, cealaltă calculează totul o singură dată, la final.
Temeiul legal
Reglementările contabile aprobate prin OMFP 1802/2014, pct. 289:
„Contabilitatea stocurilor se ține cantitativ și valoric sau numai valoric prin folosirea inventarului permanent sau a inventarului intermitent."
Inventarul permanent
Pct. 290:
„În condițiile folosirii inventarului permanent, în contabilitate se înregistrează toate operațiunile de intrare și ieșire, ceea ce permite stabilirea și cunoașterea în orice moment a stocurilor, atât cantitativ, cât și valoric."
Fiecare achiziție intră direct în contul de stocuri corespunzător (301, 302, 371 etc.), fiecare consum/vânzare iese din același cont, iar soldul contului arată în permanență valoarea stocului existent — fără să fie nevoie de o inventariere fizică pentru a ști „cât mai am în stoc" la un moment dat (inventarierea fizică periodică rămâne oricum obligatorie, ca instrument de control, dar nu e condiția care determină soldul contabil).
Inventarul intermitent
Pct. 291:
alin. (1): „Inventarul intermitent constă în stabilirea ieșirilor și înregistrarea lor în contabilitate pe baza inventarierii stocurilor la sfârșitul perioadei."
alin. (3): „Metoda inventarului intermitent constă în faptul că intrările de stocuri nu se înregistrează prin conturile de stocuri, ci prin conturile de cheltuieli."
alin. (4): „Stabilirea ieșirilor de stocuri în cursul perioadei are la bază inventarierea faptică a stocurilor la sfârșitul perioadei. Ieșirile de stocuri se determină ca diferență între valoarea stocurilor inițiale, la care se adaugă valoarea intrărilor, și valoarea stocurilor la sfârșitul perioadei stabilite pe baza inventarului."
Practic: pe parcursul perioadei, achizițiile de materii prime/mărfuri se înregistrează direct pe cheltuieli (contul 601, 602 etc.), nu pe conturile de stocuri. La finalul perioadei, se face o inventariere fizică a ce a mai rămas, iar consumul/vânzarea perioadei rezultă indirect, prin formula: stoc inițial + intrări (cheltuieli înregistrate) − stoc final (inventariat fizic) = ieșiri ale perioadei.
Restricția pentru inventarul intermitent
Aceleași reglementări (pct. 291 alin. 5) precizează o excepție: „Inventarul intermitent nu se utilizează în comerțul cu amănuntul în situația în care se aplică metoda global-valorică" — deci nu e o metodă universal aplicabilă, are o limită explicită de utilizare.
Alin. (2) adaugă și o condiție de disciplină: entitățile care folosesc inventarul intermitent trebuie să efectueze inventarierea faptică a stocurilor conform politicilor contabile proprii, dar nu mai târziu de finele perioadei de raportare pentru care au de determinat obligații fiscale — cu respectarea Normelor privind organizarea și efectuarea inventarierii (OMFP 2861/2009).
Diferența practică, pe scurt
| Inventar permanent | Inventar intermitent | |
|---|---|---|
| Intrările | direct pe conturi de stocuri | direct pe conturi de cheltuieli |
| Soldul stocului | cunoscut oricând din contabilitate | necunoscut între inventarieri |
| Ieșirile | înregistrate la fiecare mișcare (vânzare, consum) | calculate o singură dată, prin diferență, la sfârșitul perioadei |
| Control fizic | inventariere periodică de verificare, nu determină soldul | inventariere obligatorie, determină direct ieșirile perioadei |
| Aplicabilitate | fără restricții | interzis în comerțul cu amănuntul cu metoda global-valorică |
Ce metodă e potrivită
Inventarul permanent oferă vizibilitate continuă asupra stocurilor și e practic obligatoriu acolo unde firma are nevoie de control cantitativ-valoric detaliat pe fiecare produs (de exemplu, gestiune de depozit cu multe repere). Inventarul intermitent reduce volumul de înregistrări curente, dar sacrifică vizibilitatea intermediară — potrivit pentru activități cu număr redus de tranzacții de stoc sau unde controlul detaliat pe fiecare mișcare nu aduce beneficii proporționale cu efortul.