Impozitul de ieșire (exit tax): când se datorează la mutarea activelor sau a sediului în străinătate?
Impozitul de ieșire se datorează atunci când activele rămân ale aceluiași contribuabil, dar România pierde dreptul de a le impozita. Baza de impozitare este câștigul „latent”: diferența dintre valoarea de piață a activelor transferate și valoarea lor fiscală. Pe această diferență se aplică cota impozitului pe profit (Codul fiscal art. 40^3 alin. (1)).
Cele patru situații
Art. 40^3 alin. (3) se aplică atunci când contribuabilul: - a) transferă active de la sediul central din România la sediul său permanent dintr-un alt stat membru sau dintr-un stat terț, iar România pierde dreptul de a le impozita; - b) transferă active de la sediul permanent din România la sediul central sau la alt sediu permanent din străinătate, în aceleași condiții; - c) își transferă rezidența fiscală din România în alt stat, cu excepția activelor care rămân legate efectiv de un sediu permanent din România; - d) transferă în alt stat activitatea desfășurată în România printr-un sediu permanent, în măsura în care România pierde dreptul de impozitare.
Definițiile sunt la art. 40^1 pct. 8-10. De exemplu, „transferul de active” este operațiunea prin care România pierde dreptul de a impozita activele, „în timp ce activele rămân în proprietatea legală sau economică a aceluiași contribuabil”. O vânzare către un terț nu intră aici, ci sub regulile obișnuite.
Cum se calculează
Art. 40^3 alin. (1): - se determină diferența dintre valoarea de piață a activelor transferate într-o perioadă impozabilă și valoarea lor fiscală (lit. a)); - dacă diferența este câștig, se aplică cota de la art. 17, adică 16% (lit. b)); - dacă diferența este pierdere, aceasta se recuperează doar din câștigurile din operațiuni de aceeași natură, după modalitatea de la art. 31 (lit. c)).
Valoarea de piață este suma pentru care activul s-ar transfera între părți independente, într-o tranzacție directă, stabilită după art. 11 (alin. (10)).
Exemplu. O firmă românească mută la sucursala sa din statul X o linie de producție cu valoarea fiscală de 400.000 lei și o licență dezvoltată intern, cu valoarea fiscală zero. Valoarea de piață totală este de 1.100.000 lei. Câștigul este 1.100.000 − 400.000 = 700.000 lei. Impozitul de ieșire este 16% × 700.000 = 112.000 lei.
Declarare și plată
Impozitul se declară și se plătește pentru perioada fiscală de referință, potrivit art. 41 și 42 (art. 40^3 alin. (2)). Nu se declară în declarația anuală de impozit pe profit (art. 42 alin. (5)). Se declară în formularul 100, care conține o poziție distinctă pentru „impozit pe profit datorat în conformitate cu prevederile art. 40^3” (OPANAF 587/2016, anexa 4, cap. I pct. 1.2 lit. j)). Obligația apare la pct. 1.2, între cele declarate trimestrial. Termenul este 25 a lunii următoare perioadei de raportare (pct. 1 din același capitol).
Dacă transferul este către un stat UE sau SEE, impozitul poate fi plătit în rate egale, pe 5 ani. Condițiile sunt tratate într-un ghid separat.
Când nu se aplică
- Transferul temporar de active legate de finanțarea prin instrumente financiare, de garanții sau de cerințe prudențiale ori de lichiditate, dacă activele revin în România în maximum 12 luni (alin. (11)).
- Transferul invers, din alt stat membru în România. Aici activele preiau, ca valoare fiscală, valoarea stabilită de statul de plecare, dacă aceasta reflectă valoarea de piață (alin. (9)).
Pași practici
- Înainte de a muta active, personal sau funcții la o sucursală din străinătate, verifică dacă România pierde dreptul de impozitare asupra lor.
- Fă o evaluare la valoarea de piață, documentată după regulile prețurilor de transfer.
- Declară impozitul în D100 pentru perioada transferului.
De reținut
- Impozitul de ieșire vizează transferurile fără schimbarea proprietarului, prin care România pierde dreptul de impozitare.
- Baza este diferența dintre valoarea de piață și valoarea fiscală, iar cota este 16%.
- Impozitul se declară în D100, nu în D101.