Micro pentru firmele care au salariați — condiția care ține de fondul de șomaj
Regimul micro nu e disponibil oricui declară venituri mici. Una dintre condițiile cumulative de la art. 47 din Codul fiscal (Legea 227/2015) e adesea trecută cu vederea până devine o problemă: firma trebuie să aibă cel puțin un salariat. E condiția prin care microîntreprinderea participă, prin contribuțiile plătite pentru acel salariat, la bugetele sociale — inclusiv la bugetul asigurărilor pentru șomaj, alimentat parțial din contribuția asiguratorie pentru muncă (CAM).
Condiția salariatului, la art. 47 alin. (1) lit. g)
Art. 47 alin. (1) lit. g) din Codul fiscal cere ca microîntreprinderea să aibă cel puțin un salariat, cu excepția situației prevăzute la art. 48 alin. (3). Condiția se verifică la 31 decembrie a anului fiscal precedent, alături de celelalte condiții cumulative: venituri sub plafon, capital social deținut de altcineva decât statul, neaflarea în dizolvare, structura de asociați (art. 47 alin. 1 lit. h), depunerea la timp a situațiilor financiare.
De ce contează CAM și „fondul de șomaj"
Un salariat angajat cu contract individual de muncă generează, pe lângă CAS, CASS și impozitul pe venit reținute din brut, și contribuția asiguratorie pentru muncă (CAM) în sarcina angajatorului, reglementată de art. 220^3 din Codul fiscal. CAM alimentează bugetul de stat printr-un cont distinct, iar o parte din suma colectată se direcționează, printre altele, spre bugetul asigurărilor pentru șomaj. Practic, o microîntreprindere fără niciun salariat nu doar că pierde regimul fiscal avantajos — nici nu cotizează deloc la fondurile sociale legate de forța de muncă, ceea ce explică de ce legea leagă direct dreptul de a aplica micro de existența cel puțin a unui contract de muncă activ.
Excepția pentru firmele nou-înființate
Art. 48 alin. (3) din Codul fiscal dă un termen de grație: o persoană juridică nou-înființată poate opta pentru impozitul pe veniturile microîntreprinderilor din primul an fiscal dacă îndeplinește condițiile de la art. 47 alin. (1) lit. d) și h) chiar de la înregistrare, iar pe cea de la lit. g) (salariatul) în termen de 90 de zile de la înregistrare. Dacă în acest termen firma tot nu are salariat, datorează impozit pe profit începând cu trimestrul următor celui în care expiră cele 90 de zile.
Ce se întâmplă dacă salariatul pleacă în timpul anului
Dacă, în cursul anului fiscal, microîntreprinderea nu mai îndeplinește condiția salariatului (contractul încetează), art. 52 alin. (3) din Codul fiscal prevede trecerea la impozit pe profit din trimestrul următor celui în care a încetat raportul de muncă — cu o supapă: dacă în 30 de zile de la încetare se angajează un nou salariat, pe durată nedeterminată sau determinată de minimum 12 luni, condiția se consideră îndeplinită și firma rămâne la micro.
Ce se greșește în practică
- Se presupune că suspendarea contractului (concediu, de exemplu) scoate automat firma din regimul micro — legea tratează separat suspendările sub 30 de zile, dar situația trebuie verificată punctual, nu presupusă.
- Se lasă „gaura" de peste 30 de zile între plecarea unui salariat și angajarea următorului, fără să se calculeze termenul-limită corect (de la data încetării, nu de la sfârșitul lunii).
- Se ignoră termenul de 90 de zile pentru firmele nou-înființate, pornind de la data facturării primei operațiuni, nu de la data înregistrării în registrul comerțului.