Când este nulă o decizie ANAF: cazurile prevăzute de Codul de procedură fiscală
O decizie ANAF este nulă numai în cazurile enumerate de Codul de procedură fiscală art. 49 alin. (1). Cele mai des invocate sunt trei: încălcarea competenței, lipsa unor elemente esențiale ale actului și eroarea gravă și evidentă. Lista legală cuprinde însă șapte situații, de la lit. a) la lit. g). Orice altă încălcare a legii nu duce la nulitate. Actul este atunci doar anulabil (alin. (3)).
Cele trei cazuri de bază
a) Încălcarea competenței. Actul este emis cu încălcarea prevederilor legale privind competența. Exemplu: îl emite un organ fiscal care nu era competent teritorial sau material pentru acel contribuabil.
b) Lipsa unor elemente esențiale. Actul nu cuprinde unul dintre următoarele elemente: - numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal; - numele și prenumele sau denumirea contribuabilului; - obiectul actului; - semnătura persoanei împuternicite, cu excepția de la art. 46 alin. (6); - organul fiscal emitent.
Lipsa altor elemente din art. 46, de exemplu motivarea în fapt, nu se încadrează la lit. b).
c) Eroarea gravă și evidentă. Legea o definește strict: cauzele care au stat la baza emiterii actului sunt atât de viciate încât, dacă ar fi fost înlăturate înainte sau în momentul emiterii, actul nu s-ar fi emis deloc.
Celelalte cazuri din art. 49 alin. (1)
- d) Organul fiscal nu arată de ce ignoră opinia prealabilă scrisă sau soluția adoptată potrivit art. 6 alin. (1), deși contribuabilul i-a prezentat-o înainte de emiterea actului.
- e) Noul act, emis după admiterea unei contestații (art. 279 alin. (3)), nu respectă considerentele deciziei de soluționare.
- f) Raportul de inspecție și decizia de impunere sau de nemodificare sunt emise după încetarea inspecției fiscale ori a verificării situației fiscale personale, fără reluarea legală a acestora.
- g) Se emit raport și decizie de impunere deși s-au făcut constatări privind fapte prevăzute de legea penală legate de mijloacele de probă ale bazei de impozitare, caz în care se aplică art. 132.
Codul prevede și un caz special în afara art. 49: este nulă decizia de atragere a răspunderii solidare emisă fără audierea persoanei (art. 26 alin. (3)).
Cine constată nulitatea și cum
Nulitatea se constată de organul fiscal competent sau de organul de soluționare a contestației, la cerere sau din oficiu (art. 49 alin. (2)). Când o constată organul fiscal, acesta emite o decizie care se comunică contribuabilului.
În practică, nulitatea se invocă prin contestația depusă în 45 de zile de la comunicarea actului (art. 270 alin. (1)). Se poate cere și separat, direct organului fiscal emitent.
Ce urmează după anulare
După anularea unui act, organul fiscal emite un alt act dacă legea permite (art. 51 alin. (1)). Nu mai poate emite un act nou dacă s-a împlinit termenul de prescripție sau dacă viciile privesc fondul actului (art. 51 alin. (2)). Anularea actului care stabilește creanța principală atrage și anularea deciziilor de accesorii emise pe baza lui (art. 50 alin. (2)).
Exemplu
O firmă primește o decizie de impunere care nu poartă numele și calitatea inspectorului emitent. Este un caz de nulitate la lit. b). Firma îl invocă în contestație, alături de motivele de fond. Dacă nulitatea se constată, organul fiscal poate emite o nouă decizie, cu condiția ca termenul de prescripție să nu se fi împlinit.
De reținut
- Nulitatea operează doar în cazurile din Codul de procedură fiscală art. 49 alin. (1) lit. a)-g), iar restul încălcărilor fac actul anulabil.
- Cele mai frecvente cazuri sunt competența, elementele esențiale lipsă și eroarea gravă și evidentă.
- Nulitatea se constată la cerere sau din oficiu, de organul fiscal ori de cel care soluționează contestația.
- După anulare poate fi emis un act nou, cu excepția prescripției sau a viciilor de fond (art. 51).