Prescripția dreptului ANAF de a stabili obligații fiscale
Nu tot ce e vechi se poate cere. Dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se stinge după o perioadă determinată — iar contribuabilul care nu invocă prescripția plătește sume pe care legea nu-l mai obliga să le plătească.
Termenul general: 5 ani
Dreptul organului fiscal de a stabili creanțe fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazurilor prevăzute expres de lege.
Termenul curge de la 1 iulie a anului următor celui pentru care se datorează obligația fiscală, dacă legea nu dispune altfel.
Regula de calcul e cea care produce confuzie. Pentru obligațiile aferente anului 2020, termenul nu curge de la 1 ianuarie 2021, ci de la 1 iulie 2021 — și se împlinește la 1 iulie 2026.
Termenul special: 10 ani
În cazul în care creanța fiscală rezultă din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, termenul de prescripție este de 10 ani.
Acest termen curge de la data săvârșirii faptei care constituie infracțiune, sancționată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Distincția contează: nu simpla suspiciune a organului fiscal prelungește termenul la 10 ani, ci existența unei hotărâri definitive.
Legea nr. 207/2015 — Codul de procedură fiscală, titlul VI, capitolul III — prescripția dreptului de a stabili creanțe fiscale.
Art. 110 alin. (1): dreptul organului fiscal de a stabili creanțe fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel.
Art. 110 alin. (2): termenul de prescripție a dreptului de a stabili creanțe fiscale începe să curgă de la data de 1 iulie a anului următor celui pentru care se datorează obligația fiscală, dacă legea nu dispune altfel.
Art. 110 alin. (3): dreptul de a stabili creanțe fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Suspendarea și întreruperea
Termenul nu curge neîntrerupt în orice situație. Codul de procedură fiscală prevede cazuri de suspendare — pe perioada cât se află în derulare o procedură de soluționare, pe durata inspecției fiscale, în alte situații expres prevăzute — și de întrerupere, care face să înceapă un nou termen.
Efectul e diferit: la suspendare, termenul se reia de unde a rămas; la întrerupere, se ia de la capăt.
De aceea calculul nu se face doar numărând cinci ani de la 1 iulie. Trebuie verificat ce s-a întâmplat în perioada respectivă — o inspecție începută și neterminată, o contestație în curs, o procedură administrativă pot deplasa termenul.
Prescripția dreptului de a cere executarea silită
Distinctă de cea de mai sus. Odată stabilită creanța, dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termenul prevăzut de lege, care curge de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept.
Sunt două prescripții diferite: una privește stabilirea obligației, alta încasarea ei. O obligație stabilită în termen se poate prescrie ulterior la executare, dacă organul fiscal nu acționează.
Ce înseamnă practic
Prescripția nu se aplică din oficiu în favoarea contribuabilului în toate cazurile. Ea trebuie invocată. Un contribuabil care primește o decizie de impunere pentru o perioadă prescrisă și o plătește fără să spună nimic a plătit o sumă pe care nu o mai datora.
Documentele nu se aruncă la împlinirea prescripției. Termenele de păstrare din legislația contabilă și arhivistică sunt separate și adesea mai lungi. Statele de plată, de pildă, se păstrează 50 de ani.
La preluarea unei firme de la alt contabil, verificarea perioadelor prescrise arată ce se mai poate corecta și ce nu. O eroare într-o perioadă prescrisă nu mai poate fi nici sancționată de ANAF, nici — de regulă — corectată în favoarea contribuabilului prin declarație rectificativă.
Legătura cu declarațiile rectificative
Declarația rectificativă se poate depune în termenul de prescripție. După împlinirea lui, corectarea nu mai produce efecte — nici în favoarea contribuabilului, nici împotriva lui.
E o simetrie care merită reținută: prescripția închide discuția în ambele sensuri.