Ce verifică ANAF la creanțele neîncasate?
O creanță neîncasată nu devine automat cheltuială deductibilă doar pentru că a trecut ceva timp. Codul fiscal impune condiții cumulative stricte pentru ajustarea deductibilă, iar acestea sunt exact ce verifică un inspector la un control care vizează provizioane pentru clienți neîncasați.
Condițiile de deductibilitate a ajustării standard
Codul fiscal (Legea nr. 227/2015), art. 26 alin. (1) lit. c), permite deducerea „ajustărilor pentru deprecierea creanțelor, înregistrate potrivit reglementărilor contabile aplicabile, reprezentând sume datorate de clienții interni și externi pentru produse, semifabricate, materiale, mărfuri vândute, lucrări executate și servicii prestate, în limita unui procent de 30% din valoarea acestor ajustări", dar numai „dacă creanțele îndeplinesc cumulativ următoarele condiții":
- „sunt neîncasate într-o perioadă ce depășește 270 de zile de la data scadenței";
- „nu sunt garantate de altă persoană";
- „sunt datorate de o persoană care nu este persoană afiliată contribuabilului."
Toate trei trebuie îndeplinite simultan. O ajustare pentru o creanță neîncasată de 300 de zile, dar garantată printr-o scrisoare de garanție bancară, nu îndeplinește condiția a doua — nu e deductibilă, indiferent de vechimea neîncasării. La fel, o creanță față de o firmă afiliată (chiar neîncasată de mult mai mult de 270 de zile) nu se califică niciodată pentru această deducere.
Chiar când toate condițiile sunt îndeplinite, deducerea e plafonată la 30% din valoarea ajustării contabile — restul de 70% rămâne cheltuială nedeductibilă fiscal, chiar dacă e înregistrată corect contabil.
Cazul special: 100% deductibil, la faliment sau insolvență
Codul fiscal prevede o regulă separată, mai favorabilă, pentru creanțele față de debitori aflați efectiv în procedură de insolvență/faliment: ajustările pentru deprecierea creanțelor sunt deductibile „în limita unui procent de 100% din valoarea creanțelor... dacă creanțele îndeplinesc cumulativ" condiții similare (art. 26 alin. (1) lit. j)):
- sunt deținute la o persoană juridică asupra căreia e declarată procedura falimentului (pe bază de hotărâre judecătorească), sau la o persoană fizică cu procedură de insolvență deschisă (plan de rambursare, lichidare de active sau procedură simplificată);
- nu sunt garantate de altă persoană;
- sunt datorate de o persoană care nu e afiliată contribuabilului.
Diferența esențială față de regula generală: aici nu contează numărul de zile de întârziere, ci existența efectivă a unei proceduri judiciare de insolvență/faliment deschise împotriva debitorului — și deducerea e integrală (100%), nu plafonată la 30%.
Ce verifică practic un inspector
- Data scadenței reale a creanței — nu data facturii, ci termenul de plată contractual, pentru a calcula corect cele 270 de zile.
- Existența unor garanții — dacă există gaj, ipotecă, scrisoare de garanție bancară sau orice altă garanție asupra creanței respective, ajustarea nu e deductibilă, indiferent de vechime.
- Relația de afiliere cu debitorul — o creanță față de o firmă din același grup sau cu asociați comuni nu se califică niciodată pentru deducere, pe niciuna dintre cele două regimuri.
- Pentru regimul de 100%: documentul judiciar care atestă deschiderea procedurii de faliment sau insolvență, cu data exactă a hotărârii — fără acest document, ajustarea rămâne, cel mult, sub regimul general de 30%.
- Reintegrarea la încasare sau la anulare — dacă, ulterior deducerii, creanța se încasează sau ajustarea se anulează din alt motiv, suma dedusă anterior devine venit impozabil în perioada respectivă.
Greșeala frecventă
Firma deduce integral (100%) o ajustare pentru o creanță „foarte veche" fără să existe efectiv o procedură de insolvență/faliment deschisă împotriva debitorului — confundând vechimea mare a neîncasării cu insolvența debitorului. Fără hotărârea judecătorească care atestă deschiderea procedurii, deducerea maximă posibilă rămâne cea de 30%, condiționată de cele 270 de zile, absența garanției și absența afilierii.